Era o perioadă de mare și înălțătoare emoție. Țara era înarmată, războiul începuse, iar în fiecare piept ardea focul sacru al patriotismului; tobele băteau, fanfarele cântau, pistoalele de jucărie pocneau, mănunchiuri de artificii șuierau și scoteau scântei; pretutindeni și departe, peste acoperișurile și balcoanele care se estompau în depărtare, un amestec de steaguri flutura în bătaia soarelui; în fiecare zi, tinerii voluntari mărșăluiau pe bulevardul larg, voioși și mândri în noile lor uniforme, în timp ce tații, mamele, surorile și iubitele îi aclamau cu voci înecate de emoție fericită, în momentul trecerii lor; seara, mulțimile adunate ascultau, răsuflând sacadat, discursuri patriotice care cutremurau adâncurile inimilor lor și pe care le întrerupeau la scurte intervale cu furtuni de aplauze, în timp ce lacrimile le curgeau pe obraji; în biserici, pastorii predicau devoțiune față de drapel și de patrie și invocau Dumnezeul Bătăliilor, rugându-L fierbinte să ne sprijine cauza dreaptă în rostiri aprinse, care mișcau fiecare ascultător.
Era într-adevăr un timp plin de bucurie și de har, și cele câteva suflete îndrăznețe care au cutezat să dezaprobe războiul sau să-i pună la îndoială dreptatea au primit imediat un avertisment atât de aspru și furios, încât, de dragul propriei siguranțe, s-au retras iute din ochii lumii și n-au mai ofensat în acest mod.
Duminică dimineața a sosit — a doua zi batalioanele urmau să plece la front; biserica era plină; voluntarii erau acolo, fețele lor tinere luminate de vise de război — viziuni ale înaintării necruțătoare, ale imboldului crescând, ale atacului năvalnic, ale săbiilor sclipitoare, ale fugii dușmanului, ale tumultului, ale fumului ce învăluia totul, ale prigoanei aprige, ale capitulării! — apoi întoarcerea din război, eroi bronzați, bine-primiți, adorați, copleșiți de valuri aurii de glorie! Alături de voluntari se aflau cei dragi lor, mândri, fericiți și plini de o admirație înflăcărată. Serviciul religios a continuat; s-a citit un capitol de război din Vechiul Testament; s-a rostit prima rugăciune; a urmat apoi un vuiet al orgii, care a cutremurat clădirea, și, cu un singur imbold, congregația s-a ridicat, cu ochii strălucind și inimile bătând puternic, și a înălțat acea mare chemare:
Dumnezeule atotînfricoșător! Tu, care poruncești!
Fă să răsune trâmbița ta și să fulgere sabia ta!
Apoi a urmat „rugăciunea lungă”. Nimeni nu-și amintea ceva similar în ce privește fervoarea ei, emoția și expresia frumoasă. Esența acestei rugi era ca un Părinte veșnic îndurător și binefăcător să vegheze asupra tinerilor noștri soldați nobili, să-i ajute, să-i mângâie și să-i încurajeze în misiunea lor patriotică; să-i binecuvânteze, să-i ocrotească în ziua bătăliei și în ceasul de primejdie, să-i poarte în mâna Lui puternică, să-i facă tari și încrezători, de neînvins în confruntarea sângeroasă; să-i ajute să înfrângă dușmanul și să le acorde lor, drapelului lor și țării lor onoare și glorie nepieritoare—
Un străin în vârstă a intrat și a pășit încet și fără zgomot pe culoarul din mijloc, cu ochii ațintiți la preot, trupul său înalt înfășurat într-o robă ce ajungea până la picioare, capul descoperit, părul lui alb căzând ca o cascadă spumoasă pe umeri, fața lui brăzdată și anormal de palidă, palidă până la înfiorare. Sub privirile mirate ale tuturor, el înainta în tăcere; fără să se oprească, a urcat la locul preotului și a stat acolo. Cu ochii închiși, neștiutor de prezența lui, predicatorul și-a continuat rugăciunea emoționantă și, în cele din urmă, a încheiat-o cu aceste cuvinte, rostite cu un apel fierbinte:
„Binecuvântează-ne armele, dă-ne victoria, o, Doamne, Dumnezeul nostru, Părinte și Ocrotitor al țării noastre și al drapelului nostru!”
Străinul i-a atins brațul, făcându-i semn să se dea la o parte — ceea ce preotul uimit a și făcut — și i-a luat locul. Pentru câteva clipe, el a privit congregația vrăjită, cu ochi serioși, în care ardea o lumină neobișnuită; apoi a spus cu glas adânc:
„Vin de la Tron — aducând un mesaj de la Dumnezeu Atotputernic!” Aceste cuvinte au lovit adunarea ca un trăsnet; dacă străinul a observat asta, nu a arătat niciun semn. **„El a auzit rugăciunea slujitorului Său, păstorul vostru, și o va îndeplini dacă aceasta este dorința voastră, după ce eu, mesagerul Său, vă voi explica sensul ei — adică sensul ei deplin. Căci ea seamănă multor rugăciuni ale oamenilor, în faptul că cere mai mult decât își dă seama cel ce o rostește — decât dacă s-ar opri și ar cugeta.
„Slujitorul lui Dumnezeu, care este și slujitorul vostru, și-a rostit rugăciunea. S-a oprit el oare să chibzuiască? Este doar o rugăciune? Nu, sunt două — una exprimată, cealaltă nu. Ambele au ajuns la urechile Aceluia care aude orice rugă, rostite sau nerostite. Cugetați la asta — păstrați-o în minte. Dacă vă rugați pentru o binecuvântare asupra voastră, aveți grijă! nu cumva să chemați în mod neștiut și un blestem asupra aproapelui vostru, în același timp. Dacă vă rugați pentru ploaie asupra câmpului vostru, care are nevoie, e posibil să vă rugați ca ogorul vecinului vostru să fie distrus de secetă. Ați auzit rugăciunea slujitorului vostru — partea rostită. Eu sunt trimis de Dumnezeu să pun în cuvinte cealaltă parte — partea pe care preotul — și voi, în inimile voastre — ați rostit-o înflăcărat în tăcere.”
[Aici urmează traducerea exactă a rugăciunii nerostite.]
[După o pauză] „V-ați rugat pentru aceasta; dacă tot o doriți, vorbiți! Mesagerul Celui Preaînalt așteaptă.”
…
Mai târziu, s-a crezut că omul acela era nebun, căci vorbele lui nu aveau nicio noimă.